J u r n a l‎ > ‎

Medierea: hai să ne imaginăm ...

postat 4 nov. 2012, 12:59 de Mediatori Negociatori   [ actualizat la 4 nov. 2012, 12:59 ]

de Zeno Şuştac si Lucian Ristea

O privire analitică asupra scenei europene a medierii poate oferi adevărate revelaţii pentru observator, fie acesta iniţiat sau nu. Descoperi uşor o lume dinamică şi diversă, plină de energie şi dorinţă de experimentare. E un teritoriu încă nemarcat pe deplin, în căutare de soluţii şi identităţi consacrabile, în care necesităţile obiective ce impun medierea ca metodă alternativă de rezolvare a conflictelor din varii domenii tind progresiv să îi atribuie acestui procedeu şi calificativele de modern, natural, chiar optim. Diana Wallis, o personalitate excepţională a scenei politice britanice şi a Parlamentului European, pe care l-a părăsit din poziţia de vicepreşedinte în ianuarie trecut, declara la un moment dat în plenul prestigiosului for că "justiţia tradiţională pare de-a dreptul medievală comparată cu medierea". Doamna Wallis nu făcea decât să remarce tranziţia istorică a ceea domnia sa, fostă avocat de succes în baroul londonez, numea "accesul transfrontalier la justiţie" al părţilor, chemate să ajungă de bună-voie şi pe baza propriilor interese la un acord, un acord văzut ca un act autentic de justiţie în condiţiile obţinerii acestuia prin mediere.

În Europa diversele organizaţii şi companii specializate în mediere cresc numeric şi în importanţă aproape cotidian. Una dintre primele probleme concrete de care s-au lovit cetatăţenii continentului unit, absolut remarcabile prin caracterul oportun al medierii în pofida apelului la justiţia tradiţională, a fost cea a soartei copiilor părinţilor despărţiţi sau divorţaţi, având reşedinţe în ţări diferite. E uşor să ne imaginăm cazuistica impresionantă, deşi aproape necunoscută, în cazul cetăţenilor români. Valul imens de imigraţie, care a avut mult prea des ca efect destrămarea unor familii şi punerea sub semnul întrebării a destinului atâtor şi atâtor copii, e un fenomen investigat public mai ales în scopuri electorale, departe de idealurile umaniste autentic europene. E un alt teatru de luptă pentru imagine în care România, la o analiză scrutătoare, pierde cotidian. În Olanda sau în ţările nordice există de mulţi ani organizaţii de mediatori specializaţi în abordările transfrontaliere, perfect pregătiţi să acorde asistenţa necesară, cu prioritatea clară a binelui minorilor statuată ca principiu de acţiune. Ne putem imagina un corp de mediatori români excelent pregătit, capabil şi dispus să îşi defăşoare activitatea în acest univers special şi quasi-tăcut, chiar ascuns, al imigraţiei generatoare de conflicte familiale ?

La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statul român pierde de ani îndelungaţi proces după proces. Speţele durează foarte mult, petenţii aşteaptă îndelung "dreptatea", venită adesea sub forma unor adevărate note de plată care obligă România la achitarea unor despăgubiri, cu efectul dublu al neasumării responsabilităţii - banii se extrag din bugetul public - şi al degradării simultane a aceleeaşi imagini care ne costă atât de mult pe plan extern. Asta ca să nu mai pomenim că se întâmplă ca, uneori, petenţii la CEDO, nu puţini cetăţeni ai altor state reveniţi la bătrâneţe în România, să nici nu mai apuce în viaţă rezoluţia acestui prestigios dar supraaglomerat decident juridic. Va putea duce, oare, dezvoltarea medierii în Europa şi, prin efect direct, în România, la apariţia primelor cazuri în care statul să îşi desemneze reprezentanţii în medieri premergătoare transferului cazurilor la CEDO ? Va înţelege vreodată puterea de la Bucureşti că medierea oferă o alternativă binevenită la îndelung mediatizatele şi ades remanent nesatisfăcător "rezolvatele" procese de la CEDO ?

Doamna Diana Wallis spunea la o conferinţă europeană dedicată medierii transfrontaliere că acest procedeu sintetizează "gândirea europeană însăşi, medierea având pe viitor un rol sigur în cultura dreptului european". Fără a ne face vinovaţi de exces de entuziasm, dăm din nou frâu liber imaginaţiei. Am putea trăi ziua în care o dispută atât de veche şi intensă cum e cea dintre Bucureşti şi Moscova, pe tema Tezaurului României confiscat de bolşevici după primul război mondial, să poată fi abordată într-un proces de mediere între părţi, această soluţie fiind de departe preferabilă în locul negocierilor evident eşuate sau al unui proces internaţional în care balanţa de forţe ar fi neclar echilibrată ? Ne dorim prea mult, visăm prea departe ? Nu credem. Ar putea exista mediatori capabili să se aşeze între Bucureşti şi Moscova pe acest subiect, cu scopul declarat de a facilita un acord ? Hai să ne imaginăm: o organizaţie tot mai asaltată de întrebări stânjenitoare in ultimele două decenii, cum este ONU, care continuă să întreţină mai mult sau mai puţin eficacele organizaţii desfăşurate sub egida sa, poate şi ar trebui să organizeze propriul său corp de mediatori specializaţi în conflicte transfrontaliere. Medierea incumbă din însăşi raţiunea de a fi a forului mondial, dar nu se regaseşte într-o formă organizată în acest cadru. Dar încă nu s-a gândit nimeni ca Uniunea Europeană să organizeze şi să pună la lucru un corp propriu de mediatori, dedicat disputelor transfrontaliere ale cetăţenilor sau persoanelor juridice din statele membre ori, de ce nu, chiar unor conflicte din interiorul acestora, atunci când părţile şi-ar dori-o. CEDO, sau Tribunalul de la Haga, ca să dăm doar două exemple, justiţia tradiţională - mereu în robă, mereu lentă şi costisitoare, cu soluţii adesea rigide, cu justiţiabili mai mereu nemulţumiţi - are alternative. Încet, dar sigur, cultura europeană, adică a unui continent îmbătrânit în conceptul de conflict, începe să impună un mecanism binevenit, o soluţie simplă şi elegantă: medierea.


Comments